- Cultural -
nr. 58 / 23 Martie, 2013
"Viseaza-te pe tine insuti, ca sa poti sa fii, cand te trezesti”...
..."Dar mai inainte de toate,
noi suntem semintele si ne pregatim
din noi insine sa ne azvarlim in altceva
cu mult mai inalt, in altceva...
care poarta numele primaverii...
A fi inlauntrul fenomenelor, mereu
inlauntrul fenomenelor.
A fi samanta si a te sprijini
de propriul tau pamant.”
(Nichita Stanescu, A unsprezecea elegie)
Este motto-ul de pe blogul Ralucai Moisoiu. Fie si numai pentru atat, fara a-i vedea lucrarile, adorandu-l eu pe Nichita, Raluca mi-a starnit imaginatia si dorinta de a o invita sa expuna in micuta noastra galerie. Miercuri, 20 martie, Soarele a traversat ecuatorul ceresc, trecand din emisfera australa in cea boreala. A fost, asadar, Echinoctiul de primavara, ziua devenind egala cu noaptea, si ne-am agatat de triumful (doar astronomic, din pacate!) al asteptatei lumini, in continua crestere de-acum, fata de noapte, care se va micsora, se va micsora..., necajind muzele si pe artistii romantiosi. Capricioasa si inselatoare este vremea aceasta, in care, iata, iarna isi face curatenie mare, de Pasti, scuturandu-si de dimineata cerga de nea peste timidul fir al ierbii. Parca nici soarele nu se incumeta sa-si scoata chipul, sub biciul ploii nehotarate daca sa fie sau nu lapovita, ori binefacatoare, umeda camasa germinatiei. Dar noua, acum si aici, nu ne pasa! Nu ne pasa, fiindca, intr-o lume a degringoladei totale, avem cativa stropi de certitudine. Si aceasta certitudine este vibratia, TRAIREA - emotia asteptarii a ceva... imaterial, indicibil, dar minunat, prin culoare si sens. Culoarea, total dezinhibata, patrunzandu-ne porii inteligent, rafinat, persuasiv, ademenitor si fermecator, printr-o anume, foarte speciala, inocenta a privirii, comparabila poate, cu traiectoria mirata a creionului strans tare, tare, in manuta de copil. Copiii nu au inhibitii, stiti. Spun si fac lucruri... traznite. Cel putin asa considera oamenii mari si seriosi. Vai de ei! Cand nu mai suntem copii, inseamna ca am murit, spunea Brancusi. Iar un artist care nu mai e copil ar fi bine sa se ocupe de altceva! Raluca se joaca. Si se joaca atat de frumos! Blaga spunea, parca: "sa joci popice cu planetele”... Cam asa! Tablourile ei sunt plin de sori, de stele, de izvoare – ori poate de discrete urme ale lacrimii, caci unele flori au si ghimpi. Se joaca Raluca, ore si zile, si nopti, se simte acolo, in panza, un tremur, ca in muzica lui Debussy, ori ca in panzele lui Seurat, ori ca la Barbizon, dar, pardoxal, ma gandesc si la clipa cand s-ar putea indragosti de plutirile lui Chagall ori de geometriile lui Paul Klee sau Vassarely. Nu ca ar cobori de acolo, desi fiecare dintre noi coboram din "mantaua” cuiva, ci fiindca, temperamente artistice fiind, ne indragostim, in fiece secunda, de frumusete, oricat de diferite ar fi formele ei. In plus, dincolo de vibratie, in panzele Ralucai, ca si in fotografiile ei, se simte, se vede fericita impletire a unei memorii genetice, mostenite de la parinti cultivati, cu IQ-uri remarcabile, cu o sensibilitate lucid convertita intre barierele, nescrise, ale gestului artistic de cea mai buna calitate. Raluca Moisoiu este un artist adevarat. Ea se cauta inca, nu fiindca e tanara, ci fiindca asa e firesc. Cel care nu cauta vesnic izvoadele fermecate ale vietii, ale TRAIRII, e trist si sarac, incapabil de a darui, si de a se darui. Iar aici avem un artist generos, care ne-a umput sufletele cu frumusete, culoare si lumina. Ii multumim!
MARIANA CRISTESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu